04 Septembrie 2016
Evaluaţi acest articol
(0 voturi)

 

  „Dumnezeul meu, totul meu” (Sf.Francisc din Assisi).

   „Domnul meu şi Dumnezeul meu!” (jn.20,28).

După activitatea evanghelizatoare în satele şi cetăţile din Galileea, învăţând şi făcând bine celor aflaţi în dificultate, Isus a decis să se îndrepte spre Ierusalim unde avea să împlinească opera de mântuire a oamenilor prin suferinţa, moartea şi învierea de a treia zi.

Ca peste tot, mulţimile îl ascultau pentru că vorbea ca nimeni altul; îi aduceau bolnavii ca să fie vindecaţi, iar mulţi îl urmau, unii poate din curiozitatea de a vedea semnele extraordinare pe care le făcea, alţii, desigur, cu dorinţa de a-i asculta învăţătura, a o reţine pentru a deveni mai buni.

Isus, a cărui carte de identitate este: „lumina lumii, calea, adevărul şi viaţa”, avea misiunea de a-i îndrepta pe oameni spre adevăratul şi unicul Dumnezeu în fiinţă şi întreit în persoane. să-i elibereze din robia păcatului, să se ataşeze cu tot sufletul de El, împlinind astfel rostul existenţei lor. Aşadar, pe bună dreptate putea să spună, aşa cum citim în textul evanghelic al acestei duminici ( Lc.14,25-33 ): „Dacă cineva vine la mine şi nu-şi urăşte tatăl, mama, femeia, copiii, fraţii şi surorile, ba chiar propria sa viaţă, nu poate fi discipolul meu. Cine nu-şi poartă crucea şi nu vine după mine nu poate fi discipolul meu” (v.26-27). Cuvinte, la o primă citire, prea dure, nefireşti pe buzele celui care este IUBIREA. Primul sinoptic, sfântul evanghelist Matei este mai nuanţat. El scrie: „Cine îşi iubeşte tatăl sau mama mai mult det pe mine nu este vrednic de mine; şi cine îşi iubeşte fiul  sau fiica mai mult decât pe mine nu este vrednic de mine. Cine nu-şi ia crucea şi nu mă urmează nu este vrednic de mine”(10.37-38).

Este cunoscut şi respectat în lume dreptul de autor cât priveşte o operă literară, artistică, invenţii etc.  Iar Creatorul universului, al omului să nu aibă acest drept sacru asupra capodoperei sale omul? Acelaşi evanghelist Matei a reţinut propoziţia categorică a dumnezeiescului învăţător: „Nimeni nu poate sluji la doi stăpâni! Ori, ori!” (6,24).

De fapt, viaţa creştină, asceza creştină este o exercitare continuă pentru libertatea adevărată, pentru deschiderea plină de smerenie faţă de harul lui Dumnezeu fără de care nu putem face binele care ne asigură moştenirea veşnică.Autorul Cărţii Înţelepciunii, în textul primei lecturi a acestei dminici (9,13-18b) recunoaşte iubirea milostivă dumnezeiască prin care putem cunoaşte planul lui Dumnezeu: „Cine ar fi cunoscut planul tău dacă nu i-ai fi dat înţelepciunea şi nu l-ai fi trimis pe Duhul tău Cel Sfânt din înălţimi? Astfel au fost îndreptate căile celor de pe pământ, oamenii au învăţat cele plăcute ţie” (v.17-18b).

O rezolvare a unui caz social din antichitatea bazată pe scavagism ne este prezentată în textul lecturii a doua a duminicii, din scrisoarea sfântului apostol Paul către Filemon (9b-10.12-17), convertit la creştinism, din comunitatea Colose, căruia apostolul neamurilor îi scrie în favoarea sclavului Onesim, fugit de pe moşia lui Filemon. Este evidenţiată importanţa credinţei şi a carităţii creştine care apropie pe oameni, făcându-i să se considere fraţi în acelaşi Fiu al lui Dumnezeu, Isus Cristos, Domnul nostru.

Bucurându-ne de intrarea în circuitul milostivirii divine, ne rugăm:

„Părinte sfânt, tu îi înveţi  pe oameni să devină discipoli ai Fiului tău. Fă-ne să ascultăm glasul lui care răsună în conştiinţele noastre, şi să fim animaţi de un stil de viaţă care să-i ajute şi pe ceilalţi să trăiască în credinţă. Aşa te rugăm, prin Cristos , Domnul nostru. Amin”.

                                                                              P.A.Despinescu

                                                                                              

 

 

Evaluaţi acest articol
(0 voturi)

        „Doamne, sunt puţini cei mântuiţi?”( Lc.13,23).

O întrebare de cea mai mare importanţă, vitală, care merită să ne preocupe mereu, „zi şi noapte”. Duminica aceasta ne-o reaminteşte în textul evanghelic (Lc.13,22-30).

Isus este în drumul spre Ierusalim, străbătând localităţi, învăţând mulţimile despre tainele împărăţiei dumnezeieşti pentru care este creat tot omul. Nu-i de mirare dacă o astfel de învăţătură te face să reflectezi şi să iei o atitudine corespunzătoare. În această situaţie se afla ascultătorul la care face referire sfântul evanghelist Luca. Era cu siguranţă un păcătos ca oricare om, sau, poate, şi mai şi. De răspunsul  învăţătorului excepţional, depindea mântuirea sau nemântuirea lui. Îşi face curaj şi întreabă: „Doamne, sunt puţini cei mântuiţi?”. Evanghelistul Luca redă forma laconică, general valabilă şi plină de speranţă a răspunsului: „Străduiţi-vă să intraţi pe poarta cea strâmtă” (v24a), cuvintele care urmează fiind ca o avertizare, în sensul: cât mai aveţi timp.

Primul evanghelist sinoptic, sfântul apostol Matei, redă aceeaşi idee, cu motivaţia necesară, directă: „Intraţi pe poarta cea strâmtă, pentru că largă este poarta şi lată calea ce duce spre pieire şi mulţi sunt cei care merg pe ea.. Dar cât de strâmtă este poarta şi cât de îngustă calea care duce la viaţă! Şi puţini sunt cei care o găsesc”( 7,13-14 ). E normal ca aceste cuvinte ale Învăţătorului să producă îngrijorare şi conformare.

Sfântul apostol şi evanghelist Ioan care a scris şi cartea Apocalipsului, este încurajator. După ce descrie punerea sigiliului dumnezeiesc „ pe frunea slujitorilor Dumnezeului nostru”, cei 144.ooo din toate triburile fiilor lui Israel, câte 12.ooo din fiecare trib, adaugă: „După acestea, am văzut, şi iată, o mulţime mare pe care nimeni nu putea să o numere, din toate naţiunile, triburile, popoarele şi limbile. Ei stăteau în picioare în faţa tronului şi în faţa Mielului, îmbrăcaţi în haine albe şi cu ramuri de palmier în mâini. Ei strigau cu glas puternic: „Mântuirea este de la Dumnezeul nostru, cel care şade pe tron, şi de la Miel” ( 7,1-11 ).

Fără îndoială, „Dumnezeu, Mântuitorul nostru, vrea ca toţi oamenii să se mântuiască şi să ajungă la cunoaşterea adevărului”(1Tim.3b-4). Pentru aceasta este necesară o viaţă de credinţă şi de iubire efectivă faţă de Dumnezeu şi faţă de oameni.

Iubirea milostivă a lui Dumnezeu şi universalitatea mesianică a mântuirii este prevestită de către marele profet şi poet al Vechiului Testament, Isaia, care, arătând evreilor marea bunătate a lui Dumnezeu faţă de ei, le atrage atenţia că şi celelalte neamuri vor fi beneficiarii aceleiaşi milostiviri, astfel că dintre evrei vor fi apostoli care vor face cunoscută gloria lui Dumnezeu printre neamuri, Acestea,

  vor aduce şi ele ofrande Domnului la muntele meu cel sfânt din Ierusalim […] Voi lua şi dintre ei preoţi şi leviţi” ( 66,18-21).

Autorul Scrisorii către Evrei ( 12,5-7.11-13 ), text înscris în lectura a doua a duminicii, scoate în evidenţă bunătatea lui Dumnezeu faţă de oameni chiar şi prin pedagogia „neplăcută” a mijloacelor de corecţie, mai mult sau mai puţin forte: „Căci pe cel pe care îl iubeşte, Domnul îl pedepseşte şi îl bate cu nuiaua pe orice fiu pe care îl iubeşte”.

Lucrând „cu frică şi cutremur”, zi de zi, la opera de mântuire a sufletelor noastre, ridicăm cu pietate rugăciunea către Tatăl ceresc, spunând:

„Dumnezeule, care uneşti într-o singură voinţă cugetele celor care cred în tine, dă-i poporului tău harul să iubească ceea ce porunceşti şi să dorească ceea ce făgăduieşti, pentru ca, în nestatornicia lumii acesteia, inimile noastre să fie ancorate acolo unde se află adevăratele bucurii. Prin Cristos Domnul nostru. Amin” / Rugăciunea Duminicii a 21-a C /

                                                                                                                         P.A.Despinescu   

Evaluaţi acest articol
(1 Vot)

 

Complexitatea mediului în care trăieşte omul îl poate lua, deseori,prin surprindere; de aceea, se folosesc fel de fel de atenţionări. Acestea îşi pot avea efectul pe măsură ce omul îşi dă seama de necesitatea lor, le respectă, ajutându-i şi pe alţii în acest sens, contribuind astfel la buna rânduială socială, pe orizontala umană.

 

Insă cum stăm cu a doua coordonată, cea verticală orientată spre eternitate, spre Creatorul a toate şi al tuturor?

 

În calitate de creştini, încă de la botez suntem înscrişi la minunata şcoală de orientare a vieţii, oriunde şi oricând.

 

În duminica a 19-a de peste An, seria C, avându-l ca maestru pe învăţătorul dumnezeiesc, Isus, suntem atenţionaţi ( pentru a câta oară?) cu privire la gestionarea misiunii pe care o avem. Sfântul evanghelist Luca ne redă, în fragmentul alocat acestei duminici (12,35-40), cuvintele  lui Isus în stilul metaforic, binecunoscut: „Să fie coapsele voastre încinse şi luminile aprinse, iar voi fiţi asemenea oamenilor care îşi aşteaptă stăpânul să se întoarcă de la nuntă, ca să-i deschidă de îndată ce vine şi bate la uşă. Fericiţi acei servitori pe care stăpânul, când va veni, îi găseşte veghind!” (v.35-37a). Această stare de veghe conştiincioasă, este apreciată de către stăpân şi răsplătită din plin: „Adevăr vă spun, se va încinge, îi va aşeza la masă şi, venind, îi va servi” (v37b).

 

Pedagogul divin adaugă şi eventualitatea „vizitatorilor nepoftiţi” puşi pe fapte rele, şi precauţii ce trebuie luate din partea proprietarului.

 

După aceste cuvinte spuse la modul general, Isus se adresează personal discipolilor săi: „Fiţi şi voi pregătiţi, pentru că Fiul Omului va veni la ora la care nu vă gândiţi!”(v.40). Acest îndemn categoric îl întâlnim aproape identic la ceilalţi doi evanghelişti sinoptici,precum şi în alte pagini ale Sfintelor Scripturi. Sfântul evanghelist Marcu precizează universalitatea îndemnului la vigilenţă: „Iar ceea ce vă spun vouă o spun tuturor: Vegheaţi!” (13,37).

 

Cu mult timp în urmă, am cunoscut un preot paroh din Moldova, aproape de vârsta pensionării, care era programat pentru un examen medical temeinic, la un spital din Buucureşti.  Sosit aici cu o zi mai înainte, a fost gîzduit de de către maicile din Congregaţia Sfintei Maria, de la Popeşti Leordeni, unde mă aflam şi eu. După masa de prânz, aşa cum se obişnuieşte în casele religioase, ne-am dus în capela mănăstirii pentru „vizita la Prea Sfântul Sacrament”. Făcându-i-se rău, părintele respectiv a căzut peste banca unde se afla, pierzându-şi pentru câteva momente cunoştinţa. Speriate, maicile au sărit îndată să-l ridice şi să-i dea primul ajutor. Revenindu-şi în fire, luminat la faţă, privindu-le blând pe maici, le-a spus: „Fiţi liniştite! Totul este în ordine!”. M-au impresionat profund aceste cuvinte ale preotului, îndeosebi într-o asemenea situaţie. Am înţeles că  trăia aidoma îndemnul lui Isus: „Fiţi mereu gata! Vegheaţi!”.

 

„Suntem „mica turmă” pe care Domnul a invitat-o să nu aibă frică. În rugăciunea noastră să-i cerem Tatălui să ne facă atenţi în întunericul existenţei noastre şi activi în aşteptarea zilei fără apus, în împărăţia cerească. Să spunem:

 

Ajută-ne, Doamne, în drumul nostru spre tine!” (Din rugăciunea credincioşilor).

 

 

 

                                                                                                           P.A.Despinescu

 

Evaluaţi acest articol
(0 voturi)

Întreaga viaţă a creştinului, ba chiar a fiecărui om, este o ucenicie, o deprindere a rugăciunii. Un proverb spune: „Pasărea este creată ca să zboare, peştele ca să înoate iar omul ca să se roage”.

La şcoala rugăciunii cei mai mulţi dintre ucenici suntem corigenţi, în curs de perfecţionare. Premianţii sunt declaraţi de către Sfânta Biserică sfinţi, modele pentru cei aflaţi în Biserica luptătoare. La sfântul botez, îndeobşte, fiecare creştin(ă), primeşte numele unui sfânt(ă), ca să-i fie model şi mijlocitor la tronul iubirii milostive divine.

Modelul absolut al rugăciunii este Isus Cristos, Fiul din Sfânta Treime, întrupat ca Fiu al Omului. Sfintele evanghelii menţionează faptul că Isus, în decursul activităţii sale evanghelizatoare, se retrăgea ca să se roage, adică, să fie într-o intimitate deosebită cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt. Era normal ca El să ceară alor săi „să se roage mereu, fără să se descurajeze”(Lc.18,1). Acelaşi evanghelist, Luca, ne relatează în capitolul al 11-lea al evangheliei scrise de el, versetele 1-13 (în lectura evanghelică a acestei duminici ): „Isus se afla într-un loc oarecare şi se ruga. Când a terminat, unul dintre ucenicii săi i-a spus:̒ Doamne, învaţă-ne să ne rugăm, aşa cum Ioan (Botezătorul) i-a învăţat pe discipolii săi̒. Atunci le-a zis: ̒Când vă rugaţi, spuneţi: Tată, sfinţească-se numele tău, vie împărăţia ta! Dă-ne nouă în fiecare zi pâinea cea de toate zilele şi iartă-ne păcatele noastre pentru că şi noi iertăm oricui ne greşeşte; şi nu ne duce pe noi în ispită” (v.1-4). După cum se vede, este o formă prescurtată a acestei rugăciuni, în comparaţie cu aceea redată de sfântul apostol şi evanghelist Matei (6,9-13).

 

Rugăciunea Tatăl nostru! „Rugăciunea domnească” pe care ne-a învăţat-o însuşi Domnul nostru, Isus Cristos. Rugăciune cunoscută bine de către foarte mulţi dintre fiii oamenilor, creştini, dar şi necreştini. Rugăciune pe care unii o rostesc mai rar, alţii zilnic, iar unii chiar şi de mai multe ori pe zi. Rugăciune devenită proverbială, din punct de vedere comparativ: „O ştie ca pe Tatăl nostru!”. Rugăciune care rezumă Sfintele Scripturi. Rugăciune care, rostită cu atenţie şi meditată, devine lumină, îndrumare, încurajare şi mângâiere zilnică. Ea nu plictiseşte. Cum să plictisească dacă o adresăm Tatălui ceresc, Tatălui nostru, al tuturor, care este Iubire, revărsată în sufletele noastre prin Duhul Iubirii. Iar iubirea adevărată nu poate plictisi.

 

După ce îi învaţă pe discipoli rugăciunea Tatăl nostru, Isus adaugă o parabolă prin care vrea să arate statornicia în rugăciune. Este parabola cuiva care este solicitat de un prieten căruia venindu-i un musafir pe neprevăzute şi nu are cu ce să-l ospăteze, vine la prietenul său, noaptea când acesta se culcase cu toată familia lui. Cu toate acestea, în pofida inoportunităţii şi insistenţei prietenului, se scoală şi îi dă cele de trebuinţă.

Este vrednică de reţinut concluzia spusă de Isus, după cele notate mai sus: „Cereţi şi vi se va da, căutaţi şi veţi găsi, bateţi şi vi se va deschide!” (v.9).

Sfântul apostol şi evanghelist Matei ne redă şi modaltatea de a ne ruga indicată de Isus: „Când vă rugaţi, nu faceţi ca ipocriţii pentru că lor le place să se roage stând în picioare în sinagogi şi la colţurile pieţelor ca să fie văzuţi de oameni. Adevăr vă spun: şi-au primit răsplata. Tu, însă, când te rogi, intră în camera ta, şi, închizând uşa, roagă-te Tatălui tău care este acolo, în ascuns, şi Tatăl tău, care vede în ascuns, te va răsplăti. Când vă rugaţi, nu spuneţi multe, ca păgânii, care cred că vor fi ascultaţi pentru vorbăria lor. Aşadar, să nu vă asemănaţi cu ei, căci Tatăl vostru ştie de ce aveţi nevoie, înainte ca să-i cereţi.” (Mt.6,5-8)

Să nu uităm cuvintele sfântului Alfons Maria de Liguori, maestru al rugăciunii: „Cine se roagă se mântuieşte, cine nu se roagă nu se mântuieşte”.

 

Să alergăm mereu, cu toată smerenia, la Fecioara Preacurată, Maria, „Fecioara mereu în rugăciune”, care să ne dobândească harul constant al rugăciunii.

                                                                               P.A.Despinescu

 

Calendar

« August 2020 »
Lun Marţi Mie Joi Vin Sâm Dum
          1 2
3 4 5 6 7 8 9
10 11 12 13 14 15 16
17 18 19 20 21 22 23
24 25 26 27 28 29 30
31            
X

Right Click

No right click