Evaluaţi acest articol
(0 voturi)

Isus Cristos este Mesia, adică Eliberatorul şi Mântuitorul poporului său şi al oamenilor. Dar el nu a fost şi nu este aşa cum evreii şi ceilalţi oamenii şi-l imaginează. Isus nu a avut caracteristicile pe care tradiţia populară şi sistemul religios i le-au rezervat. Era atât de diferit de cum gândeau oamenii încât nu l-au recunoscut. Asta ni se întâmplă şi nouă, când fiind prea subiectivi în cunoaşterea lui Mesia, folosim mai mult propria imaginaţie în loc să ascultăm cu respect Sfintele Scripturi şi pe Duhul Sfânt.

Isus urmează maereu calea trasată de Dumnezeu; el parcurge calea iubirii totale care include şi crucea. A lua crucea este alegerea liberă de a trăi în orice situaţie cu iubire fără măsură. Pentru Cristos alegerea Crucii a inclus şi a se încărca cu păcatele oamenilor şi a le ispăşi cu orice preţ datorită iubirii. Falimentul care face parte din darul gratuit al iubirii este riscul pe care l-a ales, dar insuccesul nu este cuvântul definitiv întrucât concluzia lucrării sale este învierea Fiului Omului. Aşadar, riscul este începutul adevăratei eliberări şi al victoriei finale.

Când Petru a răspuns prompt: Tu eşti Cristos-ul lui Dumnezeu, adică Mesia lui Dumnezeu, a depăşit toate părerile pământenilor. Prin această mărturisire de credinţă,  conform sfântului Ambroziu, Petru a îmbrăţişat împreună toate lucrurile, pentru că a exprimat atât natura cât şi numele lui Mesia (Exp. in Lucam VI). Isus primeşte această mărturisire de credinţă şi reînnoieşte pentru Petru şi pentru ceilalţi ucenici invitaţia de a-l urma pe calea angajantă a iubirii până la cruce. Şi nouă, care putem să-l cunoaştem pe Domnul prin credinţa în Cuvântul său şi în sacramente, Isus ne cheamă să-l urmăm în fiecare zi. Pentru a fi discipolii săi, este necesar a ne însuşi puterea Crucii sale, culme a bunurilor noastre şi coroană a speranţei noastre.

Sfântul Maxim Confesorul observa că semnul distinctiv al puterii Domnului nostru Isus Cristos este crucea, pe care el a purtat-o pe umerii săi (Ambiguum 32). De fapt, le spunea tuturor: „Dacă cineva vrea să vină după mine, să renunţe la sine, să-şi ia crucea în fiecare zi şi să mă urmeze!(Lc 9,23). A lua crucea înseamnă a se implica în a înfrânge păcatul care intersectează calea spre Dumnezeu, a primi zilnic voinţa Domnului, a face să crească hotărârea credinţei mai ales în faţa problemelor, a dificultăţilor, a suferinţei. Sfânta carmelitană, Edith Stein, a mărturisit aceasta în timpul persecuţiei. Aşa scria din Carmelul de la Koln în 1938: Astăzi înţeleg … ce vrea să se spună prin a fi mireasa Domnului sub semnul crucii; nu înţeleg pe deplin pentru că este un mister… dar înţeleg că, cu cât se face mai multă beznă în jurul nostru cu atât trebuie să ne deschidem inima la lumina care vine de sus (Alegerea lui Dumnezeu. Scrisori). Astăzi sunt mulţi creştini care, însufleţiţi de iubirea lui Dumnezeu, în fiecare zi îşi duc crucea, fie aceea a poverilor zilnice, fie aceea procurată de răutatea umană, chiar dacă aceasta uneori cere chiar curajul sacrificiului extrem. Domnul să-i dea fiecăruia harul de a-şi pune mereu speranţa solidă în el, siguri că, urmându-l vom purta crucea, vom ajunge cu el la lumină în Înviere.

Oricine vrea să fie cu el, trebuie să-l urmeze pe acest itinerar. El îi invită pe toţi să-l imite. Această chemare este importantă, căci nu este îndreptată numai spre cei aleşi, celor sfinţi sau doar oamenilor care sunt gata pentru eroism, ci îi priveşte pe toţi. Toţi care cred sunt discipolii lui Cristos. El nu-i tratează ca pe mercenari, ca pe oameni supuşi egoismului şi plăcerii, dar ca pe prieteni, care vor să-l însoţească pe calea sa şi vor să ia parte la suferinţele sale. Destinul său trebuie să fie şi al lor: ca ei să poarte în fiecare zi crucea lor. Isus nu vorbeşte de martiriu, care se trăieşte doar o singură dată, dar de suferinţele pe care fiecare le întâlneşte prin împlinirea cu seriozitate a propriilor datorii şi a dificultăţilor zilnice pe care trebuie să le suporte cu răbdare datorită iubirii pentru el.  

 

În bucuria victoriei mântuitoare a lui Cristos ne încredinţăm Sfintei Maria ca să fim discipoli fideli, curajoşi trăitori şi vestitori ai Cuvântului lui Dumnezeu şi colaboratori pe calea Crucii care duce la înviere.                           Pr. dr. Alois Hîrja

Evaluaţi acest articol
(0 voturi)

 

Păcatul: virus straşnic pătruns în firea primului cuplu uman, Adam şi Eva, o dată cu neascultarea de porunca lui Dumnezeu, virus devenit ereditar, manifestat de-a lungul timpului în multe şi diferite feluri.

Fiul, din Treimea Preasfântă, ia fire omenească, „pentru noi oamenii şi pentru a noastră mântuire”, Isus Cristos, medic suprem, pentru a-i vindeca pe oameni de acest virus. Încă de la începutul activităţii sale publice, adresează oamenilor îndemnul: „ Convertiţi-vă, pentru că s-a apropiat împărăţia cerurilor!” (Mt.4,17b), sau:”Convertiţi-vă şi credeţi în evanghelie!” (Mc.1,15b).

Atât în cuvintele cât şi în faptele sale, Isus îşi arată iubirea milostivă faţă de oameni, îndeosebi faţă de aceia care apelează la dânsul cu încredere. Duminica a XI-a de peste An-C este dovada acestei milostiviri divine.

Sfântul evanghelist Luca, în capitolul 7, versetele 36-50, ne relatează episodul impresionant al unei femei cunoscută de semenii ei ca o mare păcătoasă, dar care suferea cumplit tocmai din cauza multelor sale păcate. Cu siguranţă, aflase biata femeie de marele profet din Nazaret care alunga duhurile necurate din cei posedaţi de acestea, că vindeca bolnavi de cele mai grele boli, că învia chiar şi morţi. Probabil în cetatea ei de baştină, se afla un fariseu, cu numele de Simon, care l-a invitat pe Isus să mănânce în casa lui. Nefericita femeie, mânată de dorinţa eliberării de povara păcatelor, luând un vas de alabastru ( varietate albă, compactă, fin granulată din gips, folosită la confecţionarea de obiecte ornamentale), plin cu miresme,  „dă buzna” în casa feriseului, se opreşte îndărătul lui Isus, se aruncă la picioarele lui pe care le spală cu şiroaie de lacrimi, le şterge cu părul capului ei, le sărută şi le unge cu miresme, spre marea surprindere a fariseului, care, aşa cum remarcă fin evanghelistul,îşi spunea în sine: „Dacă acesta (Isus) ar fi fost profet, ar fi ştiut cine  şi ce fel de femeie este aceasta care îl atinge, căci este o păcătoasă” (v.39b). Isus, desăvârşitul cunoscător al cugetelor, nu îl lasă pe fariseu pradă „scandalizării”, dar îi dă o lecţie la momentul potrivit, folosindu-se de o parabolă, cum de altfel obişnuia la tot pasul: „Un creditor avea doi debitori. Unul îi datora cinci sute de dinari, iar celălalt cincizeci. Neavând ei cum să dea înapoi, stăpânul i-a iertat pe amdoi. Deci, care care dintre ei îl va iubi mai  mult?” Răspunzând, fariseul Simon i-a zis: „Cred că cel căruia i-a iertat mai mult”. Isus i-a zis: „Ai judecat corect”. Apoi, întorcându-se cître femeie, i-a spus lui Simon: „Vezi femeia aceasta? Am intrat în casa ta şi tu nu mi-ai turnat apă pe picioare, ea însă mi-a udat picioarele cu lacrimi şi mi le-a şters cu părul ei. Sărut nu mi-ai dat; ea însă, de când a intrat, nu a încetat să-mi sărute picioarele. Tu nu mi-ai uns capul cu untdelemn, ea însă mi-a uns picioarele cu miresme. De aceea îţi spun: i s-au iertat  păcatele ei cele multe, pentru că a iubit mult; însă cui i se iartă puţin, iubeşte puţin”. Apoi a spus către ea: Păcatele ţi-au fost iertate”. […] Şi a mai spus femeii: „Credinţa ta te-a mântuit; mergi în pace!”.

Aşa procedează Dumnezeu cu oricare păcătos căit şi convertit.

Un alt exemplu notoriu de milostivire din partea lui Dumnezeu este relatat în prima lectură a duminicii, din Cartea adoua a lui Samuel (12,7-10.13): Regele David păcătuieşte grav dispunând uciderea lui Urie într-o luptă pentru a-i lua soţia cu care păcătuise deja. Profetul Natan îi demască fărădelegea pentru care merita moartea. Recunoscându-şi cu sinceritate păcatul de care  se căieşte, are parte de iertare: „Domnul îţi iartă păcatul, nu vei muri”.

Sfântul apostol Paul îi îndeamnă pe creştinii din Galaţia la o trăire creştină întemeiată pe credinţa în Isus Cristos, aşa cum trăieşte apostolul însuşi: „Am fost răstignit  împreună cu Cristos. Aşadar, nu mai trăiesc eu, ci Cristos trăieşte în mine… Şi ceea ce trăiesc acum în trup, trăiesc prin credinţa în Fiul lui Dumnezeu, care m-a iubit şi s-a dat pentru mine. Eu nu resping harul lui Dumnezeu” (Gal.2,16-19.21), lectura a doua a duminicii.

Vrem să medităm şi să ne însuşim cu drag rugăciunea acestei duminici care să ne călăuzească în fiecare zi din săptămâna următoare:

„Dumnezeule, tăria celor ce nădăjduiesc în tine, ascultă cu bunătate rugăciunile noastre; noi suntem slabi şi nu putem face nimic bun fără tine; dăruieşte-ne pururi ajutorul harului tău, pentru ca, împlinindu-ţi poruncile, să-ţi fim plăcuţi în gânduri şi în fapte. Prin Cristos Domnul nostru. Amin.

                                                                     

                                                                                P.A.Despinescu

 

 

Evaluaţi acest articol
(0 voturi)

„Atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, încât l-a dat pe Fiul său, unic născut, ca oricine crede în el să nu piară, ci să aibă viaţa veşnică”(In.3,16).

Ne aflăm în a doua jumătate a anului bisericesc, liturgic, reluat în Duminica Sfintei Treimi. În prima jumătate, de la prima duminică a Adventului până la Solemnitatea Coborârii Duhului Sfânt (Rusaliile), am meditat şi retrăit în spirit de credinţă, speranţă şi iubire, taina Întrupării Fiului lui Dumnezeu, a răscumpărării neamului omenesc prin suferinţele,  moartea şi învierea iar apoi Înălţarea la cer a lui Isus, încheiată cu Duminica Mare (Rusaliile).

În toată această etapă, medităm şi retrăim viaţa noastră creştină în lumina mesajului evanghelic ( cuvântul Domnului ), în comuniunea sfinţilor, încrezători în iubirea milostivă a lui Dumnezeu, cerută cu smerenie.

Mesajul evanghelic din această duminică, a noua „de peste An” ne oferă un exemplu de credinţă deosebită, cum relatează sfântul Luca (7,1-10).

Un centurion din armata romană, simpatizant al religiei mozaice, are un servitor „la care ţinea mult şi care ,fiind bolnav, trăgea să moară”. Aflând că Isus este prin părţile locului, trimite la el nişte iudei bătrâni ca să-l roage să-i salveze servitorul. Isus acceptă. Când era deja aproape de locuinţa centurionului, acesta trimite nişte prieteni să-i spună lui Isus: „Doamne, nu te deranja, căci nu sunt vrednic să intri sub acoperişul meu! De aceea nu mţam considerat vrednic să vin eu însumi la tine, dar spune un cuvânt şi servitorul meu va fi vindecat” (v.6b-7). Centurionul ştia foarte bine ce înseamnă cuvântul unui superior, el însuşi având superiori, după cum, la rândul său avea şi supuşi ( o sută ) care ascultau de ordinele sale. În cazul de faţă, ne dăm seama cât de mult conta omul acesta pe cuvântul lui Isus. Credinţa sa mare este apreciată şi răsplătită din plin de către dumnezeiescul învăţător şi binefăcător: „Vă spun că nici în Israel nu am găsit o aşa credinţă”. Întorcându-se acasă, cei trimişi, l-au găsit pe servitor sănătos” (v.9b-1o).

Atitudinea laudativă şi binefăcătoare faţă de un „străin de poporul făgăduinţei” este considerată ca mesianică, făcând referire la cartea întâi a Regilor (8,41-43), prima lectură a duminicii, cuvinte rostite de Solomon în faţa altarului Domnului, în splendidul templu din Ierusalim, ridicat la începutul domniei lui: „ Când străinul care nu este din poporul tău, Israel, va veni dintr-o ţară îndepărtată pentru numele tău, căci se va auzi de numele tău cel mare, de mâna ta cea puternică şi de braţul tău cel întins, când va veni să se roage în casa aceasta, ascultă-l din ceruri, din sălaşul locuinţei tale şi fă după cum străinul a strigat către tine, pentru ca să cunoască toate popoarele pământului numele tău”.

Într-adevăr, milostivirea divină este pentru toţi oamenii. De aceea, Isus spune apostolilor săi: „Mergând în toată lumea, predicaţi evanghelia la toată făptura!” (Mc.16,15. Iar psalmistul ne îndeamnă: „Lîidaţi-l pe Domnul toate neamurile, lăudaţi-l toate popoarele! Căci mare este îndurarea sa asupra noastră şi adevărul Domnului rămâne în veci (Ps.116,1-2).

Sfântul apostol al neamurilor, Paul, în primul capitol din scrisoarea către galateni (1,1-2.6-10), lectura a doua a duminicii, îşi arată grija cea mai mare faţă de fiii săi sufleteşti, asaltaţi de eretici, să păstreze cu sfinţenie mesajul evanghelic, credinţa curată primită în sfântul botez în misiunea pe care el a primit-o „prin Isus Cristos şi Dumnezeu Tatăl, care l-a înviat din morţi”(v.1). Aflând de atitudinea şovăitoare a unora, apostolul li se adresează pe un ton cât se poate de autoritar: „Dacă noi sau un înger din cer v-ar predica o altă evanghelie în afară de aceea pe care v-am predicat-o, să fie anatema ( afurisit )!”. Şi chiar repetă: „Aşa cum am mai spus, o spun acum din nou: dacă cineva vă predică o altă evanghelie în afară de aceea pe care aţi primit-o, să fie anatema!” (v.8-9). Ce avertizare minunată, valabilă pe parcursul celor două milenii şi în continuare!.

Merită să fie primită şi păstrată cu dinţii în contextul curentelor potrivnice, perfide şi virulente.

„Dumnezeule, providenţa ta nu greşeşte nicicând în orânduirile sale. Te rugăm cu umilinţă, să îndepărtezi de la noi tot ce ne este spre rău, şi să ne dăruieşti tot ce ne este spre bine. Prin Cristos Domnul nostru. Amin”. (Rugăciunea duminicii).

Ne rugăm şi împreună cu toţi credincioşii: „ Dumnezeule atotputernic, tu stăpâneşti peste toate creaturile şi te îngrijeşti ca un tată de viaţa lor; dăruieşte-ne fericirea de a ne bucura de sănătate şi pace şi să lucrăm cu toată sârguinţa pentru triumful împărăţiei tale. Prin Cristos Domnul nostru. Amin”.

 

                                                                            P.A.Despinescu                                              

Evaluaţi acest articol
(0 voturi)

În Noul Testament Sfânta Liturghie este numită Cina Domnului pentru că a fost celebrată la cina din Joia Sfântă sau Frângerea pâinii fiind că gestul frângerii pâinii a rămas ca simbol al înmulţiii pâinilor şi al trupului străpuns pe cruce.

Astfel, textul fundamental prin care sfântul Paul le cere celor din Corint să respecte valoarea şi demnitatea Euharistiei foloseşte acest nume: Cina Domnului. Învăţat de Isus şi călăuzit de Duhul Sfânt, Paul când a fost la Corint le-a dăruit darul Sfintei Liturghii; i-a instruit ce înseamnă, care este proiectul lui Dumnezeu şi maniera în care trebuie trăită ca să-i aducă glorie lui Dumnezeu, să aibă o relaţie autentică cu Isus jertfit şi înviat şi cum să o trăiască spre sfinţirea lor.  După câţiva ani dominaţi de firea omului vechi, s-a ajuns ca în locul unei autentice liturgii, să facă mai mult o agapă în care cei bogaţii cu averile lor îi jigneau pe săraci, fălindu-se cu bunăstarea lor şi chiar făcând petreceri cu alcool. Paul le cere să se cerceteze, le aminteşte care este esenţialul propus: a primi prin pâinea azimă consacrată trupul sacramental al lui Cristos, pentru a fi cu Isus Cristos.

Aceasta a făcut Isus la ultima Cină şi o face ori de câte ori se celebrează Sfânta Liturghie. El oferă ca Melchisedec pâine şi vin; ba mai mult, prin acest gest rezumă şi reia întreaga sa misiune şi pe el însuşi în întregime. Pentru a înţelege corect lucrarea sa sacramentală ne ajută Scrisoarea către Evrei printr-un text de care trebuie să ţinem seama. În zilele vieţii sale pământeşti, scrie autorul referindu-se la Isus – el a oferit, cu strigăte puternice şi cu lacrimi, rugăciuni şi cereri către acela care avea puterea să-l salveze de la moarte şi a fost ascultat datorită evlaviei lui. Şi, deşi era Fiu, a învăţat ascultarea din cele ce a pătimit, iar după ce a fost făcut desăvârşit, a devenit cauză de mântuire veşnică pentru toţi cei care ascultă de el, fiind numit de Dumnezeu mare preot după rânduiala lui Melchisedec (5,8). În acest text, care în mod clar se face aluzie la agonia spirituală din Ghetsemani, pătimirea lui Cristos este prezentată ca o rugăciune şi ca o ofertă. Isus înfruntă ora, care-l conduce la moartea pe cruce, precedată de o rugăciune profundă, care consistă în a uni propria voinţă cu aceea a Tatălui. Această voinţă dublă care a devenit unică este o voinţă a iubirii. Trăită în cadrul rugăciunii şi a vieţii, proba tragică pe care Isus o înfruntă este transformată în oferă, într-un sacrificiu viu.

La ultima Cină, Isus a acţionat călăuzit de acel spirit veşnic cu care apoi se va oferi pe Cruce (cfr Evr 9,14). Mulţumind şi binecuvântând, Isus transformă pâinea şi vinul prin puterea iubirii divine. Iubirea divină trăită din plin de Isus, îl face Mare Preot, ea transformă pâinea şi vinul. Este iubirea divină care transformă: iubirea cu care Isus acceptă cu anticipaţie să se dăruiască pe sine însuşi. Această iubire nu este altceva decât Spiritul Sfânt, Spiritul Tatălui şi al Fiului, care consacră pâinea şi vinul şi schimbă substanţa lor în Trupul şi Sângele Domnului, făcându-l prezent în Sfântul Sacrament pe el şi pe Sacrificiul care se va împlini apoi cu cruzime pe Cruce. Putem să concluzionăm că Isus este preot adevărat şi eficace pentru că era plin de puterea Spiritului Sfânt, era umplut de toată plinătatea iubirii lui Dumnezeu, şi aceasta tocmai în noaptea în care a fost trădat, chiar în ceasul întunericului (cfr Lc 22,53).

Isus ca Mare Preot şi ca victima ce se oferă când ne împărtăşim dăruieşte datorită iubirii puterea divină, care realiză Întruparea Cuvântului, cea care transformă violenţa şi nedreptatea extremă în act de iubire şi dreptate supremă în cei care se împărtăşesc cu credinţă. Aceasta este opera preoţiei lui Cristos, pe care Biserica a moştenit-o şi o prelungeşte în istorie, cu două forme: preoţia comună a celor botezaţi şi aceea consacrată a slujitorilor, pentru a transforma lumea prin iubirea lui Dumnezeu. Toţi, preoţi şi credincioşi, ne hrănim din aceeaşi Euharistie, toţi ne închinăm şi-l adorăm, pentru că în ea este prezent, Maestrul şi Domnul, este prezent adevăratul Trup al lui Isus, Victimă şi Preot, mântuirea lumii. Veniţi, să tresăltăm în cântece de bucurie! Veniţi să-l adorăm şi să-l urmăm.                                      

Pr. dr. Alois Hîrja

Calendar

« August 2020 »
Lun Marţi Mie Joi Vin Sâm Dum
          1 2
3 4 5 6 7 8 9
10 11 12 13 14 15 16
17 18 19 20 21 22 23
24 25 26 27 28 29 30
31            
X

Right Click

No right click