Rolul comunicării în procesul educațional

 

Stimulată în ultimele decenii de achiziţiile din domeniul informaţiei, de cele din domeniul lingvisticii şi şi logicii simbolice, de contribuţiile psihologiei sociale vizând comunicarea în grup sau fenomenul comunicării de masă, pedagogia s-a văzut obligată să includă în inventarul proprilor teme de cercetare o nouă problematică, cea a comunicării.

Putem spune că omul este, prin natura sa, o fiinţă comunicaţională, iar comunicarea este procesul esenţial prin care fiecare devine ceea ce este şi intră în relaţii cu alţii.

Problema explicării şi înţelegerii fenomenului comunicării din perspectiva originii şi finalităţilor sale a devenit una dintre temele predilecte de cercetare în societatea contemporană. Chiar de la definirea termenului de comunicare putem constata existenţa unor puncte de vedere disjuncte. Fiecare domeniu are definiţia sau definiţiile lui. Voi enumera câteva definiţii care vor fi de ajutor în înţelegerea acestui fenomen:

• Encyclopaedia Britannica (1972) evidenţiază că termenul comunicare (communication) derivă din latinescul communicare , ce trimite la înţelesul de „a pune în comun”, „a transmite”, şi consideră că „în acest articol interpretarea ca a face în comun sau a împărţii ceva între câteva persoane sau grupuri este preferată”;

• David Crystal, în An Encyclopedic Dictionaryof Language and Languages (1992), defineşte comunicarea drept „transmiterea şi receptarea informaţiei între cel care o semnalează şi cel care o primeşte”,

• R.E.Asher (1994) consideră comunicarea ”orice mesaj utilizat în diferite contexte şi situaţii”.

Din aceste definiţii, desprindem câteva puncte nodale ale înţelegerii conceptului de comunicare. Comunicarea este un proces de transmitere a unui sens de la cineva către altcineva.

Având în vedere faptul că, de multe ori, sintagma comunicare didactică se utilizează alături de comunicare educaţională, fără distincţiile necesare putem încerca o delimitare a celor două. Pentru a fi didactică, o comunicare trebuie să îndeplinească simultan o serie de condiţii:

  • Comunicarea trebuie să fie un act intenţionat, iar intenţia să vizeze schimbări in cunoaşterea afectivitatea, comportamentul sau acţiunea celui ce receptează comunicarea;
  • Comunicarea trebuie să se desfăşoare într-un cadru organizat;
  • În general, dar nu exclusiv, o astfel de comunicare se desfăşoară în instituţii specializate  (şcoală, universitate);
  • Eficienţa comunicării trebuie să fie supusă evaluării în raport cu un ideal stabilit de modul de organizare a actului.

Actele de comunicare prin care îi influenţăm pe ceilalţi, indiferent dacă sunt organizate sau nu, dacă se desfăşoară în instituţii specializate sau nu, intră in sfera largă a comunicării educaţionale.

O discuţie asupra condiţiilor de eficienţă a comunicării didactice trebuie să aibă în vedere elementele componente ale actului educaţional:

  • un emiţător, adică o persoană care vrea să transmită ceva celuilalt;
  • un cod în care să se exprime cele ce vor fi transmise;
  • un canal de comunicare;
  • mesajul care reprezintă unitatea dintre conţinutul de informaţie şi exprimarea sa cu ajutorul semnelor aparţinând codului;
  • receptorul sau destinatarul la care trebuie să ajungă informaţia;
  • conexiunea inversă adică informaţia pe care o primeşte emiţătorul de la receptor despre recepţionarea mesajului şi înţelegerea lui.

Între cei doi poli se interpune ,,canalul’’ sau calea de comunicare- undele sonore în cazul comunicării orale directe- pe traseul căruia pot interveni perturbaţii diferite: zgomot, suprapunere de sunete, reverberaţia sălii de clasă etc. , care pot provoca pierderi de informaţie.O comunicare devine posibilă numai atunci când cele două repertorii se intersectează.

„Comunicarea prin cuvinte este cunoscută sub denumirea de comunicare verbală” (N.Hayes, S.Orrell, 1997, p.279). Aceasta este dominantă la om. Alături de ea sunt şi alte modalităţi de comunicare paraverbală şi nonverbală.

Paraverbalul şi nonverbalul în comunicarea instrucţionalã – interpersonalã au un rol major. Paraverbalul reprezintã modul concret în care „curge” vorbirea noastrã. Concret, aspectul paraverbal al discursului nostru, conţine, ca elemente de bazã, forţa sau volumul, ritmul şi fluenţa, înãlţimea sau tonalitatea şi modul de articulare a cuvintelor. De regulã „manipulãm” aceste aspecte în mod inconştient, ca rezultat al înzestrãrii naturale sau al experienţei de viaţã. Cele câteva reguli ale araverbalului pe care cadrul didactic, în calitate de manager al grupului trebuie sã le respecte din acest punct de vedere

Volumul vocal trebuie sã varieze de la un moment al discursului la altul; este recomandabil sã se vorbeascã mai tare şi cu mai mult entuziasm la începutul şi la sfârşitul prezentãrii, pentru a sublinia obiectivele şi concluziile. În general volumul sonor trebuie adaptat ambianţei: redus dacã sala este micã şi ridicat dacã sala este mai mare. În orice caz, este bine sã nu daţi impresia de ţipat, imprimã o notã de disperare.

Ritmul vorbirii trebuie sã fie şi el variat pentru a „sparge” monotonia. E bine sã se vorbeascã mai rar când se subliniazã ideile principale, sã se mãreascã ritmul la pasajele de tranziţie şi sã se menţinã alert la pasajele descriptive şi la cele familiare grupului. Este recomandabil sã se evite vorbirea „împiedicatã” (ruperi prea dese de ritm) care afecteazã atât înţelegerea problemei cât şi discursul. Ritmul poate fi corectat prin mişcãri corporale adecvate.

Tonalitatea trebuie sã fie normalã. Ridicarea tonului este recomandabilã pentru a sublinia ideile esenţiale şi pentru „calmarea” unei sãli turbulente. Adesea se poate obţine un efect similar numai prin coborârea bruscã a tonalitãţii. Tonul ascuţit poate fi considerat ca agresiv şi anticipant al unei reacţii de atac.  Este bine sã se evite înghiţirea unor silabe, primele şi ultimele, ale unor cuvinte, deoarece creeazã o impresie de superficialitate şi neglijenţã.

Nonverbalul în relaţiile instrucţionale – interpersonale se referã la modul în care privirea, corpul şi gesturile noastre acompaniazã discursul propriu-zis, fortificând sau reducând efectele lui asupra clasei. În timp ce aspectul verbal şi cel paraverbal, sunt predominant conştiente şi, deci controlabile, cel nonverbal este cu precãdere inconştient, ceea ce face ca posibilitãţile de a-l controla sã fie foarte reduse (dar nu inexistente).

Gesturile, din punct de vedere nonverbal nu au neapãratã valoare în sine, ci doar în combinaţii şi, evident în funcţie de situaţie. De exemplu, o încrucişare a braţelor sau a picioarelor poate indica, pur şi simplu ca este frig în sala de clasã. Chiar dacã aspectul inconştient primeazã, anumite gesturi pot fi exersate, mai ales atunci când exprimã adevãratele noastre intenţii. Astfel, putem face mai mult în direcţia detensionãrii atmosferei, pentru creşterea încrederii reciproce sau a eficacitãţii generale a discursului, prin anumite atitudini şi gesturi corporale. Aici se poate adãuga ca 90 % din opinia care ne-o facem despre altã persoanã, sau pe care acesta şi-o face despre noi înşine (avem în vedere la acest nivel relaţia profesor-elev), se construieşte în primele 50 de secunde ale întâlnirii, timp în care, cu certitudine, nu poate fi realizat un schimb de replici.

Prima impresie se schimbã foarte greu, deci, atenţie cadre didactice la nonverbal…Tot ceea ce înseamnã comunicare instrucţionalã – interpersonalã în clasã se prezintã ca fiind o componentã esenţialã a reuşitei didactice, aflatã în atenţia şi la dispoziţia cadrului didactic. Pentru ca actul comunicaţional să fie eficient avem nevoie de câteva elemente esenţiale:

  • elevii trebuie formaţi şi educaţi în spiritul unei reale culturi a dialogului ; şcoala ar trebui să cultive plăcerea de a comunica din dorinţa de a descoperii împreună cu alţii adevărul lucrurilor  ;
    formarea unei culturi a dialogului înseamnă deschiderea elevului  spre disputa cu ceilalţi, cu convingerea că din această dispută atât el, cât şi ei vor ieşi în câştig – elevul trebuie introdus, prin participare directă, în tainele acelei arte de a purta bine dezbaterile.

În psihologia socială este din ce în ce mai acreditată ideea că o comunicare interindividuală este determinată, înainte de toate, de tipul de relaţie existent între cele două persoane aflate în interacţiune. Plecând de la tipologia atitudinilor interindividuale, Jean-Claude Abric(2002) stabileşte cinci reguli ale unei comunicări eficiente şi de calitate :

  • să asculţi (adică să ţii seama de punctul de vedere al celuilalt) ;
  • să observi (adică să te interesezi de tot ceea ce se petrece în situaţia de comunicare) ;
  • să analizezi (adică să degajezi elementele componente ale câmpului psihologic şi social care îi determină pe indivizi) ;
  • să te exprimi (adică să-ţi spui punctul de vedere în funcţie de interlocutor sau de natura obiectului comunicării) ;
  • să controlezi (adică să urmăreşti calitatea şi pertinenţa mesajului, precum şi procesele care pot perturba transmisia).

Pentru un profesor, respectarea acestui ansamblu de exigenţe ale unei comunicări didactice eficiente înseamnă a dispune de competenţă comunicaţională. În relaţia de comunicare, profesorul trebuie să îşi asume rolul de o asemenea manieră, încât elevul să simtă că se doreşte întâlnirea cu el ca persoană şi ca partener de dialog. Este o situaţie în care el se simte ascultat. A ştii să asculţi este caracteristica fundamentală a unei comunicări ce favorizează exprimarea celuilalt. Absenţa comunicării poate rezulta şi din absenţa ascultării reale a interlocutorului.

 

Bibliografie:


Abric, J.-CI.,  Psihologia comunicării : teorii şi metode, Iaşi, Editura Polirom, 2002.

Leroy, G.,  Dialog în educaţie, Editura Didactică şi Pedagogică.

Sălăvăstru Dorina,  Psihologia educaţiei, Iaşi, Editura Polirom, 2004.

Tinca Creţu, Comunicare, limbă, limbaj ,  curs de psihologie pentru înv. primar, 2005.

 

Abordarea diversității în comunicarea interculturală

 

Cuprins:

 

  • Comunicare interculturală- aspecte generale
  • Componente ale procesului comunicării interculturale
  • Abordarea diversității
  • Factori care influențează comunicarea interculturală
  • Bariere în comunicarea interculturală

               

Contextul actual oferă indivizilor posibilitatea de a interacționa cu culturi, civilizații, etnii sau rase diferite mai mult decât oricând în trecut. Avangarda acestui fenomen e reprezentată în special de către mediul economic internațional, cele mai reprezentative companii la nivel global beneficiind de expertiza unor specialiști aparținând unor continente și culturi diferite.

Comunicare interculturală – aspecte generale

Mulţi oameni ştiu ce înseamnă actul comunicării până în momentul în caresunt nevoiți să o definească. Comunicarea umană este relaţia dintre oameni şi se bazează nu doar pe instrumentul specific speciei umane (limbajul), ci este un proces care se construieşte cu emoţii, sentimente, atitudini şi interese. Comunicarea generează mai mult comuniune interumanăși un ansamblu de de relaţii decât o cantitate de informaţii. Oamenii comunică prin stimuli care poartă mesaje. O dată emis şi recepţionat, mesajul aparţine, atât celui care a transmis, cât şi celui care a receptat. Comunicarea umană este un proces tranzacţional, în care se schimbă semnificaţii, idei, dar şi energii, emoţii, sentimente sau chiar bunuri, fie de la un individ la altul, fie către un grup restrâns, fie către publicul larg. Obiectivul comunicării umane este acela de a-l face pe interlocutor să simtă, săgândească sau să se comporte într-un anume fel. Omul emite stimuli tot timpul, indiferent de context şi situaţie. Omul nu poate să nu comunice şi o face, indiferent dacăvrea sau nu. Astfel, comunicarea reprezintă procesul de creare şi transmitere a unui mesaj de la emiţător la receptor. Procesul comunicării prezentat pe scurt mai sus acoperăși ceea ce numim comunicare interculturală, concept care pe lângă comunicarea propriu-zisă adaugăși pe acela de culturăși intercultural. Nu vom insista aici pe analiza specifică a conceptului “cultură”, ci vom porni de la percepția generalizată că ceea ce înțelegem prin culturăface referire la faptul că e un ansamblu construit de om/societatea umană. Alături de conceptul cultură stau și alte concepte precum interculturalitate sau multiculturalitate , care definesc interacțiuniea și schimburile între culturi.

Sintagma comunicare interculturală este de dată recentă fiind utilizată pentru prima oară în anul 1959 de către T. H. Hall în lucrarea The Silent Language. Interacțiunea între oameni aparținând unor culturi diferite nu este o noutate a epocii noastre, dar amploarea pe care o are azi o transformă într-un fenomen generalizat și o experiență pe care o trăiește aproape fiecare persoană. Chiar și persoanele care nu călătoresc foarte mult în țări diferite sunt impactate de acest fenomen global, cel puțin prin interacțiunea cu mass-media sau lumea virtuală. Putem discuta de Comunicare interculturală ca disciplină de studiu și cercetare apărută din nevoia de a răspunde noilor realități globale și de a oferi sprijin practic în vederea gestionării eficiente a întâlnirilor care presupun interacțiune între culturi. Comunicarea interculturală ca știință este fundamentată pe alte discupline precum antropologia, etnologia, istoria culturii, filosofia culturii, sau lingvistică. Premisa de la care pornim în abordare subiectului acestui material este aceea căla baza oricărui tip de comunicare stă pe de o parte ansamblul de cunoștințe, credințe, valori, capacitate de percepție și analiză care reprezintă bagajul cultural al persoanei + limbajul ca instrument de comunicare specific umană (limba maternă, alte limbi vorbite). Putem compara acest întreg ansamblu cu un sistem de operare în limitele căruia individul acționeazăși care condiționează întreg procesul de comunicare între persoane. În funcție de capacitatea de adaptare și “upgrade” al propriului sistem, persoanele se pot adapta mai dificil sau mai ușor la noile contexte impuse de cadrul global. Analogia cu sistemul de operare nu este deloc întâmplătoare, întrucât acest bagaj general individual condiționează interacțiunea individului cu mediul și cu ceilalți indivizi. Unul dintre cele mai cunoscute modele de reprezentare a culturii este iceberg-ul. Centrul modelului se bazează pe elementele ce alcătuiesc cultura şi pe faptul că unele dintre aceste elemente sunt foarte vizibile, în timp ce altele sunt greu de descoperit, sau sunt invizibile, fără a fi conștientizate nici de cei care aparțin respectivei culturi.

 

Componente ale procesului comunicării interculturale

Bagajul cultural personal determină raportarea noastră la realitățile cu care interacționăm. E foarte ușor să ne formăm concepții eronate față de persoane despre care nu avem informații suficiente, sau să interpretăm greșit mesajele transmise, sau gesturile care însoțesc aceste mesaje.

Presupunerile legate de persoanele cu care intrăm în contact își pot avea originea în generalizări care nu au nici o legătură cu persoana pe care o avem în fața noastră (stereotipuri). Prin persistențăși adăugând emoții, trăiri și simțiri personale stereotipurile se pot transforma în preconcepții care pot aduce prejudicii și limiteazăposibilitățile de explorare a diversității. Identitatea personală nu poate fi subsumată unei etichete.Interacțiunea cu persoane aparținând unor culturi diferite contribuie la o mai bună definire a propriei identități. Ne definim în funcție de rolul social pe care îl avem, apartenența la un grup, preferințe, delimitarea față de grupuri.

 

Abordarea diversității

Percepția:

Presupunerile legate de persoanele cu care intrăm în contact își pot avea originea în generalizări care nu au nici o legătură cu persoana pe care o avem în fața noastră (stereotipuri). Prin persistențăși adăugând emoții, trăiri și simțiri personale stereotipurile se pot transforma în preconcepții care pot aduce prejudicii și limiteazăposibilitățile de explorare a diversității. Identitatea personală nu poate fi subsumată unei etichete.Interacțiunea cu persoane aparținând unor culturi diferite contribuie la o mai bună definire a propriei identități. Ne definim în funcție de rolul social pe care îl avem, apartenența la un grup, preferințe, delimitarea față de grupuri. Bagajul nostru cultural determină decisiv calitatea actului de comunicare interculturală, ale cărei etape sunt prezentate în imaginea de mai jos: În prima etapă percepem lucrurile în funcție de capacitatea de a sesiza aspecte, nuanțe, realități, etc. Imaginea prezentată mai sus prezintă etape ale comunicării interculturale, iar în acest proces complex este foarte important să conștientizăm faptul că mintea umană operează cu generalizări care influențează atât percepția, cât și etapele ulterioare ale comunicării.

 

Interpretarea:

Generalizarea/stereotipul reprezintă un ansamblu de trăsături atribuite membrilor unui grup social, având ca tematică principală anumite comportamente sau obiceiuri. Stereotipul are ca scop simplificarea realității. Din acest motiv operarea excesivă cu strereotipul ne limitează opțiunile de a analiza și înțelege în profunzime realitatea. Stereotipul se formează inconștient și afectează atât pe cei asupra cărora aplicăm stereotipul cât și pe noi întrucât ne restricționează gândirea și ne împiedică săexplorăm anumite potențiale ale celor cu care intrăm în contact. În relația cu ceilalți stereotipul poate atrage un context negativ și depreciativ. Sunt adeseori rezultatul educației dobândite în școală, al mediului familial sau social mărginit sau sunt modelate de mass media. În cazul în care generalizările sunt aplicate la nivel personal stereotipul se transformă în prejudecată. Conform studiilor efectuate de psihogi, principalele stereotipuri care s-au dovedit a fi false sunt cele legate de aparența fizică a persoanelor. Povestea unică crează stereotipurile, iar problema stereotipurilor nu e aceea că nu sunt adevărate, ci că ne prezintă o realitate incompletă, fragmentară.

Prejudecata reprezintă o idee preconceputăși adesea eronată pe care ne-o formăm fără o cunoaștere profundă a realităților. Prejudecățile au la bază experiențe trecute, iar în situații noi suntem tentați să utilizăm clișee care ne scutesc de efortul de a analiza fiecare situație specifică. Prejudecățile determină o rigiditate mentală care ne face incapabili să reacționăm adecvat la situații concrete. Se pot manifesta prin discriminare. Este important conștientizăm faptul că e ușor să facem presupuneri și săproducem false judecăți despre cei pe care nu-i cunoaștem. Fiind mecanisme mentale care ne ajută să interpretăm realitatea, în momentul în care aceasta nu corespunde prejudecăților noastre e mai simplu să schimbăm interpretarea realității, decât sărenunțăm la prejudecăți.

Vieţile, culturile noastre sunt formate din multe poveşti care se întrepătrund. iar dacăascultăm doar o singură poveste despre o altă persoană sau o altăţară, ne putem confrunta cu neînţelegeri profunde. Abordarea diversității În comunicarea care implică un parteneriat internațional diversitatea nu poate fi valorificată dacă la baza acțiunilor noastre stă clișeul și eticheta. Fără o atitudine deschisăși tolerantă gestionarea comunicării care implică persoane din medii diferite poate genera situații conflictuale și tensiuni care să compromită atingerea obiectivelor stabilite.

 

Factori care influențează comunicarea interculturală

Prezentăm sintetic o serie de factori care condiționează decisiv comunicarea în context intercultural:

• Sistemele de valori: sunt bazate pe evoluția culturalăși determină opțiunile individuale și de grup, pot genera tensiuni sau conflicte imposibil de mediat.

• Limba: limba engleză este validată pe plan internațional ca limbă principalăde comunicare în relațiile economice, diplomatice sau culturale. Influența acesteia rezultă în mare măsură din faptul cățările în care această limbă este utilizată ca limbă maternă influențează fundamental domeniile de utilizare. Orice limbă de circulație internațională stăpânită reprezintă un atu pentru persoana capabilă să o folosească, deschizând accesul catre noi culturi.

• Religia: percepția sacrului, sărbătorile religioase, influența religiei asupra bucătăriei, practicilor zilnice, etc, este un factor fundamental în comunicarea interculturală. În țările în care religia este clar separată de stat sau politică are o influență mai redusă, însă în țările în care nu există o astfel de separare, influența asupra comunicării interculturale e decisivă (ex. Statele islamice).

• Percepția asupra timpului: concepția time is money vs. o abordare lejeră a punctualității influențează total comunicarea în context intercultural. Trebuireflectat asupra întrebării: Ce înseamnă în cultura mea să întârzii la o întâlnire? Dar pentru celălalt? • Stilul de comunicare: există culturi în care gesturile care însoțesc comunicarea sunt de o complexitate care reprezintă cheia decodificării mesajului verbal.

 

Bariere în comunicarea interculturală

Evident că putem identifica multiple obstacole în calea comunicării interculturale, pornind de la neînțelegerea limbii, credința în superioritatea propriei culturi și disprețul față de alte culturi, capacitatea redusă de ascultare, lipsa de sinceritate, etc. Un element care constituie o barieră importantă în comunicarea interculturală îl reprezintășocul cultural fenomen în strânsă legătură cu adaptarea culturală. Șocul cultural reprezintă incapacitatea de a înțelege sau accepta persoane cu seturi de valori, standarde și stiluri de viață diferite de ale noastre. E o lipsă de acceptare, recunoaștere și apreciere a ceea ce indivii aparținând unei alte culturi consideră ca fiind important. Teoriile care analizează adaptarea culturală considerășocul cultural consideră un fenomen care se întâmplă firesc tuturor indivizilor care încearcă să se adapteze unei culturi și societăți diferite, evident intensitatea șocului fiind diferită în funcție de capacitatea la adaptare a fiecăruia.

 

 

 

 

 Proiect „Integrare active prin educație și implicare socială!”

DEZVOLTAREA ABILITĂȚILOR DE COMUNICARE

 

CUPRINS:

  • Comunicare- Aspecte generale. De ce comunicarea este importantă pentru copii și tineri?
  • Metode de dezvoltare a abilităților sociale și de comunicare pentru copii și tineri. Comunicarea asertivă
  • Ce înseamnă să fii asertiv?

 

1. Comunicare- aspecte generale. De ce comunicarea este importantă pentru copii și tineri?

   Comunicarea este fundamentală pentru dezvoltarea copiilor; copiii trebuie să poată înțelege și să fie înțeleși. Comunicarea stă baza relațiilor și este esențială pentru învățare, joc și interacțiune socială. Comunicarea nu înseamnă a rosti câteva cuvinte, înseamnă înțelegere, ascultare, empatie, dicție, atenție și multe altele. Este mai mult decât un simplu cuvânt, este un mod de viață.

  Atunci când oamenii se înţeleg între ei, înseamnă că au „abilităţi sociale” bune. Oamenii îşi dezvoltă abilităţile sociale pe măsură ce relaţionează unii cu ceilalţi, învaţă despre ei înşişi şi iau în considerare sentimentele celorlalţi.Este foarte important ca toată lumea să aibă aceste abilităţi sociale bune. Pentru a face parte dintr-un grup – fie el familie, grup de prieteni sau chiar colegi de clasă la şcoală – este necesară prezenţa abilităţilor sociale.

   Abilităţile sociale sunt mai mult decât bune maniere. Abilitățile sociale bune permit oamenilor:

• să acorde şi să primească atenţie, afecţiune sau ajutor;

• să își exprime nevoi, sentimente şi drepturi într-un mod acceptabil;

• să comunice eficient.

 

2. Metode de dezvoltare a abilităților sociale și de comunicare pentru copii și tineri. Comunicarea asertivă

Comunicarea este un proces activ de transmitere și recepționare de informații. Pentru ca această comunicare să se poata realiza sunt necesare:

- ascultarea activă;

- înțelegerea mesajului transmis;

- interpretarea limbajului nonverbal;

- susținerea conversației.

Pentru o comunicare corectă este necesar să respectăm două reguli de bază:

- transmiterea mesajului clar și concis;

- ascultarea activă și înțelegerea mesajului pe care celalalt îl transmite.

Sunt recunoscute în literatură de specialitate 4 stiluri de comunicare:

 

- Comunicarea pasivă: în general se foloseşte acest stil pentru a evita un posibil conflict, persoană nu îşi exprimă părerea şi îi este extrem de greu să spună „nu” când i se cere ceva. Adese acest stil poate crea frustrării, sentimente de neputinţa şi inferioritate,

- Comunicarea agresivă: exact opusul pasivului, aici se foloseşte intimidarea şi exercitarea controlului asupra interlocutorului, îl întrerupe, vorbeşte peste alţii, se crede mai valoros decât alţii

- Comunicarea pasiv-agresiva: ilustrat foarte reprezentativ prin sarcasm şi ironie. Este pasiv din caza faptului că opinia nu este exprima direct faţă de aceeaşi persoană, și agresiv prin comentarii răutăcioase sub formă de glume.

- Comunicare asertivă: reprezintă exprimarea opiniei în mod clar, deschis, fără să lezezi cealaltă persoană, ţinând cont de opinia sa. Se pune accentul pe egalitatea dintre persoane, astfel nu se doreşte dominare celuilalt dar nici supunerea noastră față de el.

3. Ce înseamnă să fii asertiv?

   Să fii asertiv nu înseamnă să fii mereu de acord cu celălalt şi să îi dai dreptate, ci tocmai să ai puterea de a te exprima liber, să spui „nu” când asta îţi doreşti, să îţi poţi exprima clar emoţiile şi intenţiile. În acelaşi timp trebuie să fii un ascultător activ, să nu judeci şi să nu faci presupuneri nejustificate. Acest tip de comunicare este în mod natural însoţit de componente nonverbale: gesturi, tonalitatea vocii şi mimica care ar trebui să fie în concordanţă cu cele spuse, să ajute la înţelegerea mesajului. Altfel, în condiţie de opoziţie, ar putea să se interpreteze ca ipocrizie sau batjocora.

   Contactul vizual cu interlocutorul este un lucru extrem de important, astfel se poate confirma dacă mesajul este înţeles, dacă sunt necesare adăugiri sau clarificări. Putem cere informaţii suplimentare pentru a fi cât mai ancoraţi în subiect şi pentru a înţelege corect ce ni se transmite.

   Tonul neutru poate fi adesea sănătos când ne confruntăm cu un conflict sau vrem să ne facem înţeleşi fără zori de izbândă dacă se foloseşte altă metodă.

   Este important să accentuăm faptul că vorbim în maniera subiectivă, exprimam propriile gânduri şi percepţii. Plăcut ar fi să înlocuim expresii de tipul „trebuie, e nevoie, e necesar” cu „mi-ar plăcea, ar fi de ajutor să” şi să exprimi subiectiv ceea ce dorim, „eu cred, eu simt, sunt de părere că”.

   Pentru că mesajul nostru să fie înţeles trebuie să ne exprimăm sentimentele şi aşteptările/dorinţele într-un mod explicit. Să fii asertiv însemna şi să fii onest cu tine însuţi şi în interacţiunile cu ceilalţi, fii autentic, asta implică să accepţi când greşeşti să ştii să ceri ajutorul.

  Este în regulă să nu ai toate răspunsurile, necesită timp pe care trebuie să îl ceri.

- învaţă să-ţi cunoşti propriilor valori şi limite, valorifică-le;

- descoperă cum poți să descrii ceea ce vrei şi ceea ce ai nevoie, nimeni nu poate face asta în locul tău;

- nu poţi controla comportamentul şi ceea ce fac oamenii din jurul tău, dar ceea ce poţi face este să te reglezi pe tine şi reacţiile pe care le ai vis-a-vis de situaţie;

- acceptă feedback-ul atât pozitiv cât şi pe cel constructiv;

- ia-ţi timp pentru a răspunde;

- învaţă să spui şi „nu”;

- acest tip de comunicare nu este o trăsătură de personalitate, ci o abilitate ce poate fi dezvoltată;

   Au  fost făcute studii pe diferenţe culturale în ceea ce înseamnă percepţia supra asertivităţii, iar astfel în culturile colectiviste, precum cele din Asia ar putea părea un comportament nepotrivit, poate fi perceput că lipsit de respect şi să aibă efecte negative asupra relaţiei. Acest fapt nu se aplica in cultura europeana sau americană, ci din potrivă este încurajat încă din clasele primare exersarea lui. Diferenţe există şi între genuri, femeile fiind mai puţin asertive şi mai predispuse spre subjugare ecat par a fi bărbații. Dar cel mai adesea asertivitatea depinde de context, o persoană putând să se manifeste diferit în situaţii distincte.

   Prietenii, când comunică între ei aleg acest stil căci se crește încredrea în sine și în final se consolidează relația.

                În concluzie, comunicarea asertivă este cheia succesului în activitățile desfășurate zilnic.