Descarcă documente in format PDF

 

- Adeverința medicală solicitată la școală pentru a dovedi că elevul poate participa la orele de sport a fost eliminată - ORDIN nr. 438/4.629/2021privind asigurarea asistenței medicale a preșcolarilor, elevilor din unitățile de învățământ preuniversitar și studenților din instituțiile de învățământ superior pentru menținerea stării de sănătate a colectivităților și pentru promovarea unui stil de viață sănătos

- Cum creezi o adresa de e-mail ?

- ORDONANŢĂ DE URGENŢĂ nr. 72 din 29 iunie 2021 pentru modificarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 133/2020 privind unele măsuri pentru sprijinirea categoriilor de elevi cei mai defavorizaţi care beneficiază de sprijin educaţional pe bază de tichete sociale pe suport electronic pentru sprijin educaţional acordate din fonduri externe nerambursabile, precum şi unele măsuri de distribuire a acestora

Norme metodologice din 13 august 2004 pentru aplicarea Legii. nr. 269/2004 privind acordarea unui ajutor financiar în vederea stimulării achiziționării de calculatoare

- Învață să cheltuiești

- Conditii si acte necesare pentru   obtinerea alocatiei pentru sustinerea familiei.pdf

- Hotărârea nr. 564/2017 privind modalitatea de acordare a drepturilor copiilor cu cerințe educaționale speciale școlarizați în sistemul de învățământ preuniversitar

Descarca Documentele in format pdf:

 - Raportul National de Sanatate a Copiilor și Tinerilor din România 2019

 - Promovarea unui mod sanatos de viata - Inviorarea de dimineata pentru copii 

- GHID DE CONDUITĂ PENTRU PĂRINȚI – Cum trebuie să îsi pregătească copiii pentru școală în timpul pandemiei de Covid-19
,,Având în vedere contextul epidemiologic actual și necesitatea respectării măsurilor pentru desfășurarea în condiții de siguranță a procesului de învățământ în noul an școlar 2021-2022, Direcția de Sănătate Publică Iași pune la dispoziția părinților adresa de email Această adresă de email este protejată contra spambots. Trebuie să activați JavaScript pentru a o vedea. la care aceștia pot adresa întrebări cu privire la vaccinare și la măsurile de organizare a activității în cadrul unităților de învățământ în condiții de siguranță epidemiologică pentru prevenirea îmbolnăvirilor cu virusul SARS-CoV-2.” 
Sursa: DSP IAȘI 

  -  Legea nr. 55/2020 privind unele măsuri pentru prevenirea și combaterea efectelor pandemiei de COVID-19

 - Despre igiena dentară la copii

 - Studiul UNICEF :  Ce înseamnă a fi astăzi un copil sănătos în România ? 

 - Reguli pentru mod de viata sanatos adoptate si in vacanta!

 - Tu ești eroul meu.pdf

 - Povestea coronavirusului Francesca DallAra.pdf

 - Ghidul de prevenire a infecției COVID 19 pe înțelesul tuturor

 - ghid pentru copii coronavirus

Studiu legat de impactul pandemiei asupra copilului

 

Cuprins:

·         Dezvoltarea legislativă în domeniul drogurilor;

·         Urmărirea penală și practica judiciară

·         Prevenirea și asistența integrată a consumului de droguri

·         Asistența integrată a persoanelor consumatoare de droguri

 

·         Dezvoltarea legislativă în domeniul drogurilor:

Legislaţia modernă în domeniul drogurilor debutează, în România, cu Legea pentru combaterea abuzului de stupefiante din 1928, în care sunt enumerate substanţele considerate a fi stupefiante (opiul şi preparatele sale sub orice formă, cocaina şi derivaţii săi, hashishul şi preparatele sale, eterul în stare pură ori amestecat cu orice substanţă, precum şi alte substanţe naturale ori sintetice cu efecte similare).

Codul Penal din 1968 conţinea prevederi, la articolul 312, referitoare la producerea, deţinerea sau orice operaţiune privind circulaţia produselor ori substanţelor stupefiante sau toxice, cultivarea în scop de prelucrare a plantelor care conţin astfel de substanţe ori experimentarea produselor sau substanţelor toxice, toate acestea fără drept. Pedeapsa consta în închisoare de la 3 la 15 ani şi interzicerea unor drepturi sau de la 15 la 25 de ani sau chiar închisoare pe viaţă dacă infracţiunea era comisă.

Legea nr. 73/1969 privind regimul produselor şi al substanţelor stupefiante stabilea cadrul normativ de reglementare a circuitului licit al produselor şi al substanţelor stupefiante, în conformitate cu convenţiile internaţionale în materie. Prin adoptarea acestei legi au fost abrogate toate dispoziţiile anterioare. În consecinţă, au fost adoptate Instrucţiunile nr. 103/1970, în care au erau prevăzute lista substanţelor şi a produselor stupefiante supuse acestui regim juridic şi procedurile şi formularele utilizate de instituţiile competente.

Convenţia Unică asupra Stupefiantelor din 1961 a fost transpusă în legislaţia domestică prin  Decretul nr. 626/1973

În 1979 este emis Decretul nr. 466 referitor la  regimul substanţelor toxice, între care sunt incluse şi unele dintre substanţele chimice esenţiale şi precursorii, precum şi câteva dintre substanţele cu efect psihotrop prevăzute în Convenţia din 1971. Acesta definea noţiunea de trafic şi regimul sancţionator.

În anul 1991 a fost adoptată Hotărârea Guvernului nr. 75 prin care s-a stabilit cadrul sancţionator al contravenţiilor la normele privind regimul produselor şi substanţelor stupefiante. Sub incidenţa acestei hotărâri intră toate faptele care, conform circumstanţelor în care au fost comise, nu constituie infracţiuni (în general fapte legate de nerespectarea măsurilor privind obţinerea licenţelor şi a autorizaţiilor de operare cu substanţe aflate sub control, eliberarea din farmacii a medicamentelor cu conţinut stupefiant sau psihotrop fără prescripţie, nerespectarea obligaţiilor privind raportarea periodică a cantităţilor şi operaţiunilor cu astfel de substanţe etc.).

În anul 1992 a fost adoptată Legea nr. 118 prin care au fost preluate în legislaţia internă prevederile celor două Convenţii cu privire la stupefiante şi substanţe psihotrope (1971 şi 1988).

Ca urmare a intensificării consumului şi traficului de droguri, în anul 2000 a fost adoptată Legea nr. 143 privind combaterea traficului şi consumului ilicit de droguri. Aceasta stabilea infracţiunile şi sancţiunile pentru traficul de droguri şi consumul fără prescripţie medicală. Listele anexă sunt adoptate în deplină concordanţă cu anexele la cele trei Convenţii internaţionale (1961, 1971 şi 1988). Tot atunci au început să se cristalizeze primele politici sectoriale antidrog. În anul 2005, Legea nr. 339 privind regimul juridic al plantelor, substanţelor şi preparatelor stupefiante şi psihotrope a abrogat Legea nr. 73/1969. Pe lângă alte elemente de noutate, legea prevede condiţiile în care călătorii pot deţine medicamente ce conţin substanţe stupefiante şi psihotrope.

Legea nr. 143/2000 a fost modificată şi completată în 2004 prin Legea nr. 522. Acest act normativ are drept scop clarificarea sau introducerea unor elemente noi legate de asistenţa consumatorilor de droguri, măsurile de reducere a riscurilor asociate, circuitul informaţional etc.  De asemenea, au fost introduse prevederi noi în domeniul prevenirii consumului de droguri, care să reechilibreze balanţa între reducerea cererii şi cea a ofertei de droguri.  De asemenea, a fost reconsiderată poziţia faţă de consumatorii de droguri prin abordarea patologiei acestora din perspectivă biologică şi socială. Ca element de noutate au fost introduse şi definite noţiuni distincte pentru consumator şi consumator dependent. Apar definiţi termenii de circuit terapeutic, evaluare a consumatorului etc. iar sancţiunile aplicate pentru infracţiuni la regimul drogurilor sunt diferite în funcţie de categoria de risc din care face parte drogul.

În anul 2003 a fost adoptată prima strategie antidrog, pentru perioada 2003-2004, aprobată prin Hotărârea Guvernului nr. 154/2003, urmată de strategia din 2005, pentru perioada 2005-2012, aprobată prin Hotărârea Guvernului nr. 73/2005, şi Planul de acţiune pentru perioada 2005-2008, acestea din urmă fiind elaborate în deplină concordanţă cu strategia europeană în domeniu. In present, este in implementare SNA 2013 -2020.

În domeniul medical, Ministerul Sănătăţii Publice (MSP) a emis Ordinul nr. 372/2006 privind Normele de aplicare a Legii Sănătăţii mintale şi a protecţiei persoanelor cu tulburări psihice, prin care sunt reglementate măsurile de promovare şi apărare a sănătăţii mintale, precum şi de prevenire a îmbolnăvirilor psihice. De asemenea, există şi prevederi referitoare la întărirea colaborării dintre instituţiile abilitate să ia măsuri în domeniul sănătăţii mintale şi al protecţiei persoanelor cu tulburări psihice, responsabilităţile în aplicarea acestui ordin revenind mai multor ministere şi structuri guvernamentale. Printre instituţiile abilitate să ia măsuri pentru apărarea şi promovarea sănătăţii mintale, prevenirea şi tratamentul tulburărilor psihice se numără şi ANA.

În domeniul sănătăţii mintale, cadrul organizaţional a fost consolidat prin înfiinţarea Centrului Naţional de Sănătate Mintală, în cadrul Şcolii Naţionale de Sănătate Publică şi Management Sanitar, prin Ordinul nr. 373 din 2 mai 2006. Centrul reprezintă un for tehnic şi metodologic de promovare, monitorizare şi evaluare a activităţilor în domeniul sănătăţii mintale. Începând cu anul 2007 are printre altele responsabilitatea şi coordonarea Subprogramului 2.13 Tratamentul Toxicodependenţelor, finanţat prin bugetul Ministerului Sănătăţii Publice

Pentru consolidarea sistemului integrat de asistenţă medicală, psihologică şi socială acordată consumatorilor de droguri, au fost emise o serie de reglementari cu rolul de a asigura standardizarea modului de acţiune la nivelul tuturor furnizorilor de servicii: Decizia nr. 16 din 2 octombrie 2006 pentru aprobarea Standardelor minime obligatorii privind managementul de caz în domeniul asistenţei consumatorului de droguri şi Decizia nr. 17 din 2 octombrie 2006 pentru aprobarea Metodologiei de elaborare, modificare şi implementare a planului individualizat de asistenţă a consumatorului de droguri

Evoluţii recente:

După intrarea în vigoare a noului Cod Penal, aflat în fază de proiect, în cazul în care un procuror este sesizat de poliţie în legătură cu consumatori de droguri care nu au comis şi alte fapte penale, acesta va avea posibilitatea de a decide neînceperea urmării penale şi trimiterea persoanelor în cauză la Centrul de Evaluare, Prevenire şi Consiliere Antidrog cel mai apropiat, pentru a fi evaluate din acest punct de vedere şi incluse în programe de tratament.

 

·         Urmărirea penală și practica judiciară

Infracţiunile la regimul drogurilor şi al precursorilor se află în competenţa Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

Urmărirea penală pentru aceste infracţiuni se desfăşoară, ca în toate celelalte situaţii, conform Codului de Procedură Penală.

Procurorii întocmesc dosare penale pentru persoanele care comit faptele prevăzute de legile anterior menţionate şi deleagă responsabilitatea instrumentării acestor dosare unităţii specializate a poliţiei. Când dosarul este instrumentat, procurorul de caz întocmeşte un rechizitoriu pe care îl înaintează instanţei de judecată. Judecătorul decide sentinţa în funcţie de gravitatea faptei şi de circumstanţele agravante, respectiv atenuante.

Din anul 2006, prin reţeaua teritorială de centre, Agenţia Naţională Antidrog a început să colaboreze cu Serviciile de probaţiune din cadrul Ministerului Justiţiei, în vederea asigurării unei asistenţe adecvate persoanelor care au săvârşit infracţiuni şi care figurează în evidenţa acestor servicii ca fiind consumatoare de droguri, precum şi în prevenirea debutului sau reluării obiceiurilor de consum.

Astfel, în cazul în care organele judiciare solicită evaluarea gradului de dependenţă al unei persoane aflate sub urmărire penală, serviciul de probaţiune, pe baza consimţământului scris al persoanei în cauză, solicită o întâlnire cu reprezentantul Centrului de Evaluare şi Consiliere Antidrog (manager de caz) din cadrul Agenţiei Naţionale Antidrog care, în termen de 5 zile de la primirea solicitării, va înainta Serviciului de probaţiune un raport de evaluare ce va conţine propuneri de introducere într-un program integrat de asistenţă. Pe baza concluziilor formulate de managerul de caz, Serviciul de probaţiune întocmeşte un referat pe care îl transmite organului judiciar. Toate substanţele aflate sub control internaţional se află şi sub control naţional.

În cazul în care instanţa dispune executarea unei sancţiuni privative de libertate, consumatorul poate continua sau, după caz, poate fi inclus într-un program integrat de asistenţă derulat, în parteneriat, la locul de detenţie. Colaborarea dintre managerii de caz şi serviciile de probaţiune continuă şi în situaţia în care instanţele aplică sancţiuni neprivative de libertate (suspendarea executării pedepsei sub supraveghere, libertate supravegheată).

 

·         Prevenirea și asistența integrată a consumului de droguri

Măsurile de prevenire a consumului ilicit de droguri constau în totalitatea activităţilor desfăşurate de instituţiile abilitate, în scopul evitării începerii consumului, întârzierii debutului acestuia, evitării trecerii la un consum cu risc mai mare şi promovării unui stil de viaţă sănătos. Acestea constau din: informare, educare, comunicare-sensibilizare, conştientizare, câştigare de abilităţi etc. şi se desfăşoară, de regulă, pe baza unor programe de prevenire, conform standardelor de calitate.

 

·         Asistența integrată a persoanelor consumatoare de droguri

Prin modificările şi completările Legii nr. 143/2000, a fost reconsiderată poziţia faţă de consumatorii de droguri prin abordarea patologiei acestora, atât din perspectivă medicală, cât şi din perspectivă psihologică şi socială. Astfel, tratamentul persoanelor dependente de droguri este prevăzut a se realiza în mod individualizat, prin includerea acestora într-un program integrat de asistenţă care să permită evaluarea, planificarea, monitorizarea şi adaptarea continuă a intervenţiilor terapeutice pentru fiecare consumator în parte. Includerea într-un astfel de program este decisă de către un manager de caz, în baza unei evaluări.

Acordarea serviciilor de asistenţă medicală, psihologică şi socială se face în următoarele

situaţii:

-          la cererea consumatorului sau a reprezentantului legal, în cazul minorilor sau a persoanelor cu capacitate de exerciţiu restrânsă;

-          la dispoziţia procurorului sau, după caz, a altui organ judiciar;

-          de urgenţă.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Asistent social,

Loredana Florentina Bozariu

 

 

Rolul comunicării în procesul educațional

 

Stimulată în ultimele decenii de achiziţiile din domeniul informaţiei, de cele din domeniul lingvisticii şi şi logicii simbolice, de contribuţiile psihologiei sociale vizând comunicarea în grup sau fenomenul comunicării de masă, pedagogia s-a văzut obligată să includă în inventarul proprilor teme de cercetare o nouă problematică, cea a comunicării.

Putem spune că omul este, prin natura sa, o fiinţă comunicaţională, iar comunicarea este procesul esenţial prin care fiecare devine ceea ce este şi intră în relaţii cu alţii.

Problema explicării şi înţelegerii fenomenului comunicării din perspectiva originii şi finalităţilor sale a devenit una dintre temele predilecte de cercetare în societatea contemporană. Chiar de la definirea termenului de comunicare putem constata existenţa unor puncte de vedere disjuncte. Fiecare domeniu are definiţia sau definiţiile lui. Voi enumera câteva definiţii care vor fi de ajutor în înţelegerea acestui fenomen:

• Encyclopaedia Britannica (1972) evidenţiază că termenul comunicare (communication) derivă din latinescul communicare , ce trimite la înţelesul de „a pune în comun”, „a transmite”, şi consideră că „în acest articol interpretarea ca a face în comun sau a împărţii ceva între câteva persoane sau grupuri este preferată”;

• David Crystal, în An Encyclopedic Dictionaryof Language and Languages (1992), defineşte comunicarea drept „transmiterea şi receptarea informaţiei între cel care o semnalează şi cel care o primeşte”,

• R.E.Asher (1994) consideră comunicarea ”orice mesaj utilizat în diferite contexte şi situaţii”.

Din aceste definiţii, desprindem câteva puncte nodale ale înţelegerii conceptului de comunicare. Comunicarea este un proces de transmitere a unui sens de la cineva către altcineva.

Având în vedere faptul că, de multe ori, sintagma comunicare didactică se utilizează alături de comunicare educaţională, fără distincţiile necesare putem încerca o delimitare a celor două. Pentru a fi didactică, o comunicare trebuie să îndeplinească simultan o serie de condiţii:

  • Comunicarea trebuie să fie un act intenţionat, iar intenţia să vizeze schimbări in cunoaşterea afectivitatea, comportamentul sau acţiunea celui ce receptează comunicarea;
  • Comunicarea trebuie să se desfăşoare într-un cadru organizat;
  • În general, dar nu exclusiv, o astfel de comunicare se desfăşoară în instituţii specializate  (şcoală, universitate);
  • Eficienţa comunicării trebuie să fie supusă evaluării în raport cu un ideal stabilit de modul de organizare a actului.

Actele de comunicare prin care îi influenţăm pe ceilalţi, indiferent dacă sunt organizate sau nu, dacă se desfăşoară în instituţii specializate sau nu, intră in sfera largă a comunicării educaţionale.

O discuţie asupra condiţiilor de eficienţă a comunicării didactice trebuie să aibă în vedere elementele componente ale actului educaţional:

  • un emiţător, adică o persoană care vrea să transmită ceva celuilalt;
  • un cod în care să se exprime cele ce vor fi transmise;
  • un canal de comunicare;
  • mesajul care reprezintă unitatea dintre conţinutul de informaţie şi exprimarea sa cu ajutorul semnelor aparţinând codului;
  • receptorul sau destinatarul la care trebuie să ajungă informaţia;
  • conexiunea inversă adică informaţia pe care o primeşte emiţătorul de la receptor despre recepţionarea mesajului şi înţelegerea lui.

Între cei doi poli se interpune ,,canalul’’ sau calea de comunicare- undele sonore în cazul comunicării orale directe- pe traseul căruia pot interveni perturbaţii diferite: zgomot, suprapunere de sunete, reverberaţia sălii de clasă etc. , care pot provoca pierderi de informaţie.O comunicare devine posibilă numai atunci când cele două repertorii se intersectează.

„Comunicarea prin cuvinte este cunoscută sub denumirea de comunicare verbală” (N.Hayes, S.Orrell, 1997, p.279). Aceasta este dominantă la om. Alături de ea sunt şi alte modalităţi de comunicare paraverbală şi nonverbală.

Paraverbalul şi nonverbalul în comunicarea instrucţionalã – interpersonalã au un rol major. Paraverbalul reprezintã modul concret în care „curge” vorbirea noastrã. Concret, aspectul paraverbal al discursului nostru, conţine, ca elemente de bazã, forţa sau volumul, ritmul şi fluenţa, înãlţimea sau tonalitatea şi modul de articulare a cuvintelor. De regulã „manipulãm” aceste aspecte în mod inconştient, ca rezultat al înzestrãrii naturale sau al experienţei de viaţã. Cele câteva reguli ale araverbalului pe care cadrul didactic, în calitate de manager al grupului trebuie sã le respecte din acest punct de vedere

Volumul vocal trebuie sã varieze de la un moment al discursului la altul; este recomandabil sã se vorbeascã mai tare şi cu mai mult entuziasm la începutul şi la sfârşitul prezentãrii, pentru a sublinia obiectivele şi concluziile. În general volumul sonor trebuie adaptat ambianţei: redus dacã sala este micã şi ridicat dacã sala este mai mare. În orice caz, este bine sã nu daţi impresia de ţipat, imprimã o notã de disperare.

Ritmul vorbirii trebuie sã fie şi el variat pentru a „sparge” monotonia. E bine sã se vorbeascã mai rar când se subliniazã ideile principale, sã se mãreascã ritmul la pasajele de tranziţie şi sã se menţinã alert la pasajele descriptive şi la cele familiare grupului. Este recomandabil sã se evite vorbirea „împiedicatã” (ruperi prea dese de ritm) care afecteazã atât înţelegerea problemei cât şi discursul. Ritmul poate fi corectat prin mişcãri corporale adecvate.

Tonalitatea trebuie sã fie normalã. Ridicarea tonului este recomandabilã pentru a sublinia ideile esenţiale şi pentru „calmarea” unei sãli turbulente. Adesea se poate obţine un efect similar numai prin coborârea bruscã a tonalitãţii. Tonul ascuţit poate fi considerat ca agresiv şi anticipant al unei reacţii de atac.  Este bine sã se evite înghiţirea unor silabe, primele şi ultimele, ale unor cuvinte, deoarece creeazã o impresie de superficialitate şi neglijenţã.

Nonverbalul în relaţiile instrucţionale – interpersonale se referã la modul în care privirea, corpul şi gesturile noastre acompaniazã discursul propriu-zis, fortificând sau reducând efectele lui asupra clasei. În timp ce aspectul verbal şi cel paraverbal, sunt predominant conştiente şi, deci controlabile, cel nonverbal este cu precãdere inconştient, ceea ce face ca posibilitãţile de a-l controla sã fie foarte reduse (dar nu inexistente).

Gesturile, din punct de vedere nonverbal nu au neapãratã valoare în sine, ci doar în combinaţii şi, evident în funcţie de situaţie. De exemplu, o încrucişare a braţelor sau a picioarelor poate indica, pur şi simplu ca este frig în sala de clasã. Chiar dacã aspectul inconştient primeazã, anumite gesturi pot fi exersate, mai ales atunci când exprimã adevãratele noastre intenţii. Astfel, putem face mai mult în direcţia detensionãrii atmosferei, pentru creşterea încrederii reciproce sau a eficacitãţii generale a discursului, prin anumite atitudini şi gesturi corporale. Aici se poate adãuga ca 90 % din opinia care ne-o facem despre altã persoanã, sau pe care acesta şi-o face despre noi înşine (avem în vedere la acest nivel relaţia profesor-elev), se construieşte în primele 50 de secunde ale întâlnirii, timp în care, cu certitudine, nu poate fi realizat un schimb de replici.

Prima impresie se schimbã foarte greu, deci, atenţie cadre didactice la nonverbal…Tot ceea ce înseamnã comunicare instrucţionalã – interpersonalã în clasã se prezintã ca fiind o componentã esenţialã a reuşitei didactice, aflatã în atenţia şi la dispoziţia cadrului didactic. Pentru ca actul comunicaţional să fie eficient avem nevoie de câteva elemente esenţiale:

  • elevii trebuie formaţi şi educaţi în spiritul unei reale culturi a dialogului ; şcoala ar trebui să cultive plăcerea de a comunica din dorinţa de a descoperii împreună cu alţii adevărul lucrurilor  ;
    formarea unei culturi a dialogului înseamnă deschiderea elevului  spre disputa cu ceilalţi, cu convingerea că din această dispută atât el, cât şi ei vor ieşi în câştig – elevul trebuie introdus, prin participare directă, în tainele acelei arte de a purta bine dezbaterile.

În psihologia socială este din ce în ce mai acreditată ideea că o comunicare interindividuală este determinată, înainte de toate, de tipul de relaţie existent între cele două persoane aflate în interacţiune. Plecând de la tipologia atitudinilor interindividuale, Jean-Claude Abric(2002) stabileşte cinci reguli ale unei comunicări eficiente şi de calitate :

  • să asculţi (adică să ţii seama de punctul de vedere al celuilalt) ;
  • să observi (adică să te interesezi de tot ceea ce se petrece în situaţia de comunicare) ;
  • să analizezi (adică să degajezi elementele componente ale câmpului psihologic şi social care îi determină pe indivizi) ;
  • să te exprimi (adică să-ţi spui punctul de vedere în funcţie de interlocutor sau de natura obiectului comunicării) ;
  • să controlezi (adică să urmăreşti calitatea şi pertinenţa mesajului, precum şi procesele care pot perturba transmisia).

Pentru un profesor, respectarea acestui ansamblu de exigenţe ale unei comunicări didactice eficiente înseamnă a dispune de competenţă comunicaţională. În relaţia de comunicare, profesorul trebuie să îşi asume rolul de o asemenea manieră, încât elevul să simtă că se doreşte întâlnirea cu el ca persoană şi ca partener de dialog. Este o situaţie în care el se simte ascultat. A ştii să asculţi este caracteristica fundamentală a unei comunicări ce favorizează exprimarea celuilalt. Absenţa comunicării poate rezulta şi din absenţa ascultării reale a interlocutorului.

 

Bibliografie:


Abric, J.-CI.,  Psihologia comunicării : teorii şi metode, Iaşi, Editura Polirom, 2002.

Leroy, G.,  Dialog în educaţie, Editura Didactică şi Pedagogică.

Sălăvăstru Dorina,  Psihologia educaţiei, Iaşi, Editura Polirom, 2004.

Tinca Creţu, Comunicare, limbă, limbaj ,  curs de psihologie pentru înv. primar, 2005.